Practica mea traversează poezia, muzica electronică experimentală, field recording-ul și fotografia, urmărind relațiile dintre memorie, ecologie, tehnologie și transformarea peisajului. Munții Apuseni și satul Sub Piatră sunt centrul geografic și imaginar al lucrărilor mele: un spațiu în care materia vie, tehnologia și ficțiunea se suprapun, se contaminează și dau naștere unor forme hibride de percepție.
Mă atrag sunetul pădurii și al izvoarelor, cântecul păsărilor, prezența animalelor și felul în care lumina trece prin coroanele copacilor. În contrast, mă neliniștește ritmul Marelui Oraș și felul în care existența este redusă tot mai mult la imagine, consum și reprezentare digitală. Trăim din ce în ce mai mult prin ecrane și suprafețe, într-un sistem care transformă poveștile, memoria și experiența în date, arhive și fluxuri algoritmice. În acest proces, legătura cu mediul, cu ceilalți și cu propriul corp devine tot mai fragilă.
Pentru mine, această ruptură este înainte de toate una ecologică. Ne-am îndepărtat treptat de ritmurile naturale și am construit medii dominate de gri-ciment, sticlă, lumină artificială și suprafețe digitale. Nu privesc natura ca pe un refugiu romantic, ci ca pe un sistem viu din care facem parte și de care continuăm să depindem. Odată cu pierderea contactului direct cu pământul apare și o formă mai profundă de dezrădăcinare.
Relația mea cu Sub Piatră a devenit, în timp, una profund personală. Mă gândesc la acest loc ca la un centru interior, un punct de gravitație în jurul căruia se organizează memoria, imaginarul și o parte importantă din ceea ce creez.
Cu mult înainte să mă nasc, tatăl meu ajunsese întâmplător acolo și păstrase vie memoria locului. Mă întreb uneori dacă ceva din acea primă întâlnire nu a rămas latent în el — în memorie, în gesturi, în vise sau în felul de a privi lumea — și dacă o parte din acea emoție nu mi-a fost transmisă, la rândul ei, printr-un fel de frecvență atavică, transgenerațională. Poate că anumite peisaje continuă să lucreze în interiorul nostru mult timp după ce le-am părăsit. Poate că, într-un mod greu de explicat, ele se transmit de la o generație la alta.
Sub Piatră este un spațiu al conștiinței extinse, un loc în care corpul, memoria și peisajul au aceeași respirație. Îmi doresc să trăiesc acolo tocmai pentru această capacitate de regenerare: pentru că este un teritoriu viu, o suprafață care se curăță singură.
